Satul este patria Transilvaniei din vremi imemoriale. Aici suntem acasă de la început de lume; sentimentul negrăitei taine de comuniune cu originile noastre cele mai nobile şi ziditoare, aici îl putem vieţui şi l-am experimentat de-a lungul veacurilor cei mai vrednici dintre noi. În sat ieşi din timp şi istorie şi intri în timpul şi istoria devenite eternitate.
21996654Veacurile şi sutele de generaţii, suflarea vieţuirii lor în rânduiala strămoşilor au ctitorit această atmosferă, această matcă şi vatră unde omul este copleşit de-o lăuntrică şi tainică bucurie şi măreţie. Unul a doborât un stejar, altul l-a potrivit în grindă şi pridvor, altul l-a încrustat cu sacrele simboluri în poarta dinspre drum, o mână pricepută a început să ţese cu ochi înlăcrimaţi, să adune faţa cerului înstelat în veşmântul gata în pragul sărbătorii, unul ridică o cumpănă, altul sapă fântâna, unul ridică buciumul în amurg de deal din preajma focului deasupra stânei şi varsă peste colnice vestea cea bună a sufletului străbătut de fiorul dorului, unii aduc viţa viei nobile pe colini, alţii, în urma plugului, tăinuie sămânţa cea de leac în somnul părintescului pământ, unii ridică turla, alţii dau drumul pe funii cât ţine zarea bătăii clopotului în vremi de urgie sau de prăznuire, iar veacurile trec şi cei care-au fost rămân cu noi sub iarba cea deasă, cu mireasma înfloririi lor printre crucile de lemn şi pomii paradisiacului ţintirim aşezat mereu acolo pe deal în inima satului, el fiind moştenirea şi averea, osia lumii statorniciei şi seninătăţii noastre.
Omul în sat, pruncul de mic îmbrăcat în portul grav al părinţilor săi întocmai pe măsura lui, este o astfel de fiinţă integrată, un cosmos întreg este o întrupare istorică pe pământul românesc. El vine în lume din această istorie îndelungată, este fiul tradiţiei neîntrerupte, suflet din suflet, viaţă din viaţă netulburată de nici o întunecime, de nici un gol istoric. Pe chipul ţăranului nostru transpare toată făptura noastră istorică neîntinată de neprihana ei, de dincolo de vremi rămasă intactă, documentul cel mai zdrobitor al vechimii şi al statorniciei şi maturităţii spirituale a poporului nostru aici, în jurul Carpaţilor. Dincolo de documentul scris adesea arbitrar, dincolo de mărturia pietrelor şi zidurilor, sunt osemintele, este chipul, icoana omului al cărui suflet lasă amprenta cea mai adâncă în sufletul urmaşilor. Felul vieţuirii unui om, nobleţea inimii sale, blândeţea, omenia, hărnicia, sensibilitatea făpturii sale ce-şi găsesc ecou în straiele de pe el, în uneltele de lucru, în sărbătorile şi lucrările sale, în graiul de toate zilele, al existenţei sale sunt mărturia cea mai adâncă a legământului său cu puterile perene ale naturii şi cosmosului, creatoare de umanitate.
Pentru că satul a fost, de-a lungul vremii, în primul rând, preocupat de formarea omului interior în spiritul celor mai înalte principii morale pe care le-a avut umanitatea, cele ale jertfei de sine din iubire pentru aproape, ale răbdării îndelungi, ale îmbogăţirii sufleteşti, ale însetării după dreptate şi adevăr prin muncă, trudă de zi cu zi, prin lucrare şi prin veghere. Iar această rânduită, spirituală moştenire, păstrată prin viaţa practică două milenii, este moştenirea noastră cea mai de preţ, indiferent unde trăim şi cât consumăm din bunurile lumii.
Un om format moral şi spiritual, un om matur pentru cele mai grele probleme ale vieţii, asta am moştenit noi din satele noastre, din această universitate străveche a poporului român.
Să intrăm împreună în acest sat Sibiel, în această matcă a celei mai curate românităţi, cum spunea Iorga, despre aceste sate din jurul Sibiului. Aşezat în inima unei naturi de o frumuseţe atinsă de spiritul mâinii omului: pădurea de fag scânteie până departe, către stânca muntelui ce deschide cerul, ce-i răspunde răului în cascadă, prin puternicia razelor soarelui, ce sporeşte în cununa anului.
Hărnicia omului întreruptă de sărbători şi milenare obiceiuri este astfel ridicată din utilitarism în existenţialitate. Satul emană acest duh de viaţă spirituală înainte de orice. Deşi omul a orânduit totul aici printr-o veghe şi grijă neîntrerupte, prezenţa lui nu-i una în haină de lucru, ci de sărbătoare. Şi cea mai obişnuită şi banală zi are iz de sărbătoare, se lucrează şi vieţuieşte după alte legi decât ale câştigului şi căpătuielii. Tendinţa nu-i de a coborî cerul pe pământ, ci de a ridica pe cât posibil pământul la transparenţa cerului, la seninătatea şi lumina sărbătorească a zorilor nepieritori. Aşa se face că mereu este încă ceva de adăugat, de potrivit, că rânduiala nu trebuie să precumpănească în afară decât în măsura în care prisoseşte lăuntric.
Natura, aici, dobândeşte o rânduială a spiritului, este circumscrisă imperativelor acestuia. Iată marea sărbătoare a satului nostru de aici, în vremea înfloririlor, în pragul verii, numită jocul cailor.
Calul, aşa cum este el simbolizat în tot evul mediu, este prototipul spiritului, prin iuţimea şi delicata sa alcătuire, prin curăţenia sa, anume el nu bea decât apa curată.
Împodobit acum ca un împărat, el străbate satul cu vestea cea bună, aceea ce s-a dat de ştire lumii întregi de două milenii, anume bucuria vieţii spirituale, bucuria cea mare a restaurării cosmosului întreg: totul este pregătit de roadă, toată flora lumii îşi revarsă mireasma paradisiacă peste pământ, începe conul spiritului în istorie.
Spiritul sărbătorit adevereşte bunătatea tuturor creaturilor. Acest cântec ce rosteşte cu prilejul sărbătorii este demn de epoca franciscană a renaşterii timpurii în Italia lui Dante, imn al nostru din inima acestei sărbători păstrată până astăzi şi în acest sat curat şi arhaic unde poate să-şi desfolieze ascensiunea. De altfel, columna lui Brâncuşi din această înălţare pleacă, precum nunta păstorului mioritic, precum zborul meşterului Manole după săvârşirea ctitoriei, precum imnul ciocârliei peste cireşii daţi în floare şi peste codrii pământului.
Am văzut, într-o ţară nordică, un sat devenit universitate. Studenţii vin aici şi învaţă la faţa locului cum au vieţuit strămoşii lor în cele mai mici amănunte. Lumea modernă are nevoie vitală de experienţa milenară a satului, care este o experienţă spirituală, este viaţă spirituală, morală devenită virtute în persoană. În acest fel, satul nu ţine de trecut şi este o moştenire pentru viitor şi ferice de popoarele care au o astfel de moştenire şi ştiu să şi-o preţuiască şi păstreze ca atare.
Satul este un model de vieţuire, în primul rând: omul integrat în cosmos de-a lungul vremii.
Satele sunt castelele noastre, cetăţile şi matca multimilenară a tradiţiilor noastre şi se cuvine să le preţuim ca atare. Avem mii şi mii de astfel de cetăţi, unice în lume, pe pământul românesc, şi trebuie să ştim să le păstrăm, să le cercetăm şi să le mutăm în cărţi şi cântece, să devină o prezenţă pilduitoare pentru noi toţi. Aparatul inspirat al neobositului artist Ion Miclea împlineşte acum un fericit început.

Sibiu
1979

Reclame